Mărunte..

Unii oameni îți pot schimba viața, alții te pot lăsa pustiit. Prin ceea ce fac, cum se comportă cu tine, îți dau ocazia să visezi și să-ți dai seama că NU ești SINGUR. Te sprijină când ai nevoie, îți pun o vorbă bună, oricât de neînsemnată, dar care pentru tine contează mult. Într-un cuvânt: te ajută. Ceilalți, pe care dorești să nu-i fi întâlnit vreodată, îți provoacă tot felul de reacții, unele mai ieșite din comun decât altele. Repulsie, bârfă, răutate. Mama îmi zicea că pe vremea ei nu era atâta invidie și răutate.

Ce s-a întâmplat cu oamenii din ziua de azi? S-au schimbat, probabil din cauza condițiilor de trai, de poziția socială, ori din cauza greutăților la care au fost supuși. Și totuși, aceasta nu este o scuză să nu mai fi OM. Te transformi într-un robot, o copie a celor mai negre situații manevrate de cei cu adevărat puternici, niște pioni pe tabla de șah. M-am săturat să văd pe stradă oameni vorbind efectiv singuri, fiind în lumea lor. E dureros că după o viață în care au muncit pentru viitorul lor și al copiilor lor, sunt lăsați de izbeliște, fiind părăsiți de cei dragi. Pentru că, nu-i așa, nu se cade să te "faci de râs" din cauza mamei tale, care, săraca, vorbește de una singură.

Anyways.. Săptămâna precedentă m-a trecut prin toate extremele. Cred că a fost prima din multele care mă vor forma pe mine ca adult, așezându-mi viitorul pe un piedestal la care trebuie să ajung. Am descoperit că viața nu e la fel de roz ca atunci când eram mai mică, când totul se învârtea în jurul meu și totul mi se cuvenea. Am învățat că persoanele cele mai slabe sunt cele care se cred cele mai importante și te tratează ca pe un gunoi, când, de fapt, ei sunt cu mult sub tine și cei mari sunt de obicei modești și dispuși să te ajute. Pământul are și lichelele ei din câte se pare..




Și totuși încă sunt aici. Aștept cu nerăbdare să văd ce mai are timpul de oferit și ce surprize mă mai așteaptă...
 

Amalgam

 
Știi cum ar fi să nu mai simți nimic? Să te transformi într-o stană de piatră și să-ți bagi picioarele efectiv în tot? Chiar și când vezi un cățeluș drăguț și dulce să te uiți drept înainte și să pleci mai departe.
Sau chiar cu bătrânii. Să te uiți în sictir și să îi zici unuia "Dă-te mai încolo tataie, nu vezi că ocupi toată strada?"

Sau pur și simplu să nu-ți mai pese deloc...
Când te trezești dimineața să nu te mai uiți în oglindă cum îți stă părul în toate părțile. Să nu te mai speli pe dinți că deh, oricum nimănui nu-i pasă. Sau să mănânci. Oricum nu interesează pe nimeni dacă te deshidratezi și mori într-un final.

Sau cu părinții. Să te gândești într-o zi că vrei să pleci, să-ți pui vreo două lucrușoare într-o valiză, să ieși pe ușă și să lași totul în urmă. Să mergi ore, zile, săptămâni în șir, fără vreo direcție anume și fără să te întrebi "Care e rostul meu în această lume?".

Prietenii.. Să îi lași să te calce în picioare și să le accepți toate căcaturile doar de dragul de a le vedea fețele acre în fiecare zi.

Să nu-ți pese când inima ta se frânge în bucățele din ce în ce mai mici, punându-ți zeci de mii de întrebări cu privire la ce ai făcut și cum să-ți repari greșeala, sau cum îl/o vei putea recupera.
Dar într-un final vei ajunge să-ți pese, deoarece totul este în capul tău și ești un masochist prin felul tău de a fi, deoarece ești om, nu robot. Ai sentimente, idei, trăiri, pe care nu ți le poate lua nimeni. Sunt ale tale, ale nimănui altcuiva.

Într-un final îți vei da seama că ÎȚI PASĂ. 

Într-un final vei rămâne tot SINGUR...   

Amintire de Lucian Blaga

Una dintre cele mai frumoase poezii, de suflet, ale mele..

 Unde ești astăzi, nu știu.

 Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.

Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci.

Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ

privirile tale erau albastre și-nalte de tot.

Zvon legendar se ridică din brazi.

Ochi atotînțelegător era iezerul sfânt.

În mine se mai vorbește și astăzi despre tine.

Din gene, ape moarte mi se preling.

Ar trebui să tai iarba,

ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.

Cu coasa tăgăduirei pe umăr

în cea din urmă tristețe mă-ncing.

Unde ești astăzi nu știu.

Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.

Come undone..

 
27 aprilie 2012. O zi de primăvară obișnuită. EA încă îți încălzește așternuturile, în timp ce tu continui să-ți transcrii minunatele opere. E deja a treia carte pe care o publici în mai puțin de jumătate de an. I-ai pregătit cafeaua și i-ai adus-o la pat. EA se trezește morocănoasă și-ți reproșează că iar ai stat până târziu ca să-ți termini cartea.

Se duce la banalul duș din baia prea micuță, un obicei iritant, dar totodată necesar, pe care însă tu îl adorai pe zi ce trece mai mult. Te simțeai atât de amuzat când folosea toată apa caldă și te ruga să-i aduci un prosop încălzit sau să o încălzești chiar tu cu corpul tău cel firav, după care vă afundați amândoi în așternuturi și adormeați îmbrățișați pentru tot restul zilei. Ai așternut pe hârtie și aceste gânduri, chiar și parfumul ei l-ai imprimat printre paginile cărții, fapt pentru care era atât de plăcută întreaga ta serie.

Pentru tine totul era minunat, EA era alături de tine, te susținea, te privea ore în șir lucrând, până adormea și te ruga să o însoțești în Lumea lui Ene cât mai repede cu putință. Ai terminat și al patrulea volum, în care tot EA era "actrița", cea care îți lumina viața de zi cu zi. EA și luna roșiatică erau singurele muze care te inspirau. Ochii ei negri ca tăciunele, buzele roșii, în formă de inimă, chiar și pielea mult prea albă ca să fie umană, toate te intrigau și te minunau în același timp. EA, îmbrăcată în tricoul tău lălâu și decolorat din cauza spălărilor repetate, EA, în așternuturile tale de mătase, părul ei de un castaniu prea crud în bătaia soarelui, toate erau zugrăvite foarte atent în volumul legat în piele. Puteai să o privești ore în șir printre file, și de fiecare dată cu și mai multă admirație.

Între timp, își găsise o nouă pasiune. Fotografia. La început, te poza din toate unghiurile posibile și imposibile. Tu citind, mâncând, gândind, privind-o, râzând, pictând alte opere. Prin apartamentul neîncăpător se conturaseră destule portrete cu voi doi. Totul mergea ca pe roate. Cărțile tale se vindeau și mai bine, mai ales că acum era prezentă și pe copertă. O frumusețe cu buze extrem de roșii în formă de inimă pe care nu te săturai să o adori. Nu ieșeați cu zilele din casă, erați mult prea absorbiți de voi înșivă încât lumea părea doar un impediment în calea iubirii voastre. Toate zilele erau la fel: se trezea, mâncați ceva rapid, după care fiecare se întorcea la treaba lui, tu, cuprins de un alt strop de inspirație, iar EA continuând să te fotografieze lucrând.

După ceva timp însă, ea a dorit să iasă în lume, sătulă de rutina zilnică în care, în mod conștient, v-ați afundat. A încercat să te ia cu ea, însă fără rezultat, deoarece inspirația ta era înfloritoare și nu merita amânare. Se trezea dimineața și pleca. Venea seara. Nu te mai fotografia, nu vă mai afundați în așternuturi împreună și nici nu mai împărțeați aceleași gânduri. Inspirația ta începea să piară, EA nu se mai simțea în largul ei în jurul tău. Vă certați tot mai des, însă de fiecare dată cedai și o rugai să nu mai plece. Obișnuitele pahare cu vin roșu rămâneau nebăute mult timp, iar fumul de țigară era din ce în ce mai sufocant..

1 martie 2013. Când te treziseși dimineață, pe perna EI trona un bilețel parfumat. L-ai luat în mână și l-ai citit, de prea multe ori încât ajunsese să se imprime toată mireasma pe degetele-ți uscate. "Bună dimineața, dragul meu. În dimineața aceasta m-am hotărât să-ți pregătesc micul dejun. Pe noptieră vei găsi ceașca preferată de cafea, pe jumătate băută, iar croissant-ul, care va fi deja rece când te vei trezi, pe jumătate mâncat... Pentru că nu-i așa, te mulțumești cu jumătăți de măsură. Eu însă nu pot fi la fel. Mi-am dorit mai mult ca oricât să-ți fiu muză și parteneră de viață, însă pentru tine creația a fost mai importantă. Și deoarece nu m-ai acceptat așa cum am fost, nu mi-ai oferit "aripile" de care am avut nevoie, am ales să plec. Te las cu jumătățile tale de măsură, eu mă duc să-mi găsesc întregul."

Patul tău e gol... EA nu mai este... MUZA ta a dispărut... 

Jumătăți de măsură..

 

Uite că în sfârșit am reușit să revin pe acest minunat blog, pe care îl cam neglijez în ultima vreme. Din cauza prea puținului meu timp liber, din păcate. Dar sper să iasă ceva bun în această nouă postare.

M-am gândit să creez o continuare a frumoasei povești de dragoste prezentă în Open wounds, never heal, de data aceasta,  din perspectiva bărbatului cu "ochii de un albastru murdar".


"Nu se poate! E prea frumoasă! Nu, nu îmi vine să cred! Ea e aici! EA! O așteptam de atâta timp!" În cele câteva ore scurse de când ai văzut-o intrând în cafenea s-au întâmplat atât de multe lucruri. Oh! Încă încerci să-ți revii.. Nu te-ai fi gândit niciodată că tu, solitarul, unicul scriitor ratat, care își îneacă noapte de noapte viața prin pereții cafenelei acesteia vechi, o vei găsi pe EA, muza, ființa, de care să te îndrăgostești imediat ce ai văzut-o intrând. EA e prea frumoasă, prea ireală. O privești în ochi și încă ți-e greu să realizezi că e lângă tine. Că te privește cum nu a mai făcut nimeni. Că aproape te roagă să o duci acasă să vă cuibăriți în patul învechit și să rămâneți acolo, îmbrățișați, pentru o perioadă de timp neînchipuit de lungă.

Te vezi luat de mână și condus afară din cafenea, îi propui să vă mai plimbați "puțin" pentru a păstra această iluzie încă vie.. În cele din urmă ajungeți la tine acasă, îi prezinți pe scurt încăperile, de parcă nu ați fi avut atâtea de povestit, și sfioasă, te roagă să-i arăți baia. Ai vrea să o însoțești în micuța încăpere, însă din prea mult bun simț te oprești în cadrul ușii și te oferi să-i aduci ceva "mai comod" de îmbrăcat.

În următoarele 10 minute te privești în oglindă, și în același timp, îi privești lucrurile care zac pe micuțul bar din bucătărioara prea mică pentru a putea fi împărțită cu încă o persoană. În cele din urmă te îmbărbătezi și te chinui să mai desfaci încă o sticlă de vin roșu, singurul refugiu din ultima vreme.
Peste alte 5 minute o vezi ieșind din duș, parfumul pielii ei acoperind întregul apartament, o mireasmă care îți va rămâne întipărită mult timp pe haine și în inimă. Îi oferi un pahar, îți cere o țigară și ți se așează mlădioasă pe genunchi-ți tremurânzi. Începi să o săruți cu atâta pasiune și atât de mult dorință încât lacrimile încep să-ți scalde obrajii uscați și palizi. EA îți răspunde parcă și cu mai multă ardoare și pe nesimțite vă cufundați în așternuturile mătăsoase, iar patul scârțâie, parcă protestând că i-ai deranjat "somnul"

În cele din urmă, EA adoarme pe pieptul tău, ascultându-ți inima, care știe deja că bate pentru dânsa. Nu te oprești din a o privi și a o săruta pe creștet, deoarece știi că e a TA și că așa va rămâne pentru mult timp de-acum înainte..